Mișcarea anti-unionistă din Moldova: Diferență între versiuni

De la MediaWiki
Sari la navigare Sari la căutare
Fără descriere a modificării
Fără descriere a modificării
 
(Nu s-au afișat 8 versiuni intermediare efectuate de alți 2 utilizatori)
Linia 1: Linia 1:
<nowiki>*</nowiki>Ne finisat[[Fișier:Civil Ensign of the Principality of Moldavia (1834-1861).svg|miniatura|Steagul Moldovei (1834—1861)]]
[[Fișier:Civil Ensign of the Principality of Moldavia (1834-1861).svg|miniatura|Steagul Moldovei (1834—1861)]]
[[Fișier:Voivodeship of Moldavia (1812).svg|miniatura|Așezarea Moldovei (1812—1861) în Europa]]
[[Fișier:Voivodeship of Moldavia (1812).svg|miniatura|Așezarea Moldovei (1812—1861) în Europa]]
{{Istoria Moldovei}}
{{Istoria Moldovei}}
'''Mișcarea anti-unionistă din Moldova''' sau ('''Mișcarea pentru reîntregirea pamînturilor istorice ale Moldovei''') a fost o mișcare politică de opoziție față de unirea cu [[Valahia]], motivată prin tradiția diferită a celor două țări, dar, mai ales, prin argumente de ordin practic. Mișcarea antiunionistă din [[Principatul Moldovei|Moldova]] s-a dezvoltat începând din [[1856]] și s-a manifestat în special în [[1859]].
'''Mișcarea anti-unionistă din Moldova''' sau ('''Mișcarea pentru reîntregirea pamînturilor istorice ale Moldovei''') a fost o mișcare politică de opoziție față de unirea cu [[Valahia]], motivată prin tradiția diferită a celor două țări, dar, mai ales, prin argumente de ordin practic. Mișcarea antiunionistă din [[Țara Moldovei|Moldova]] s-a dezvoltat începând din [[1856]] și s-a manifestat în special în [[1859]].


==„Prima mișcare patriotică moldovenească”==
==„Prima mișcare patriotică moldovenească”==
Mișcarea separatistă din [[Moldova]] s-a dezvoltat începînd din 1856, în contextul luptei pentru [[Unirea Principatelor Române|Unirea Principatelor]]. Printre principalii săi exponenți au fost [[Nicolae Istrati]], [[Gheorghe Asachi]] și [[Costache Negruzzi]]. Anti-unioniștii s-au manifestat atît prin intermediul broșurilor, cît și al periodicelor („Patria”, „Nepărtinitorul”). Aceștia promovau ideea decăderii Moldovei și a [[Iași]]lor, odată cu deplasarea centrului de greutate politic și administrativ spre [[București]]. Mai mult, marginalizarea Moldovei avea să intervină, susțineau ei, și din pricina superiorității numerice a muntenilor față de moldoveni, ce avea să le asigure celor dintîi o mai bună reprezentare în legislativul viitorului stat. Se vorbea despre conflictele din trecut al celor două principate, evocînd, spre exemplu, luptele purtate de [[Ștefan cel Mare]] împotriva muntenilor.
Mișcarea anti-unionistă din [[Țara Moldovei|Moldova]] s-a dezvoltat începînd din 1856, în contextul luptei pentru [[Unirea principatelor Danubiene|unirea Principatelor]]. Printre principalii săi exponenți au fost [[Nicolae Istrati]], [[Gheorghe Asachi]] și [[Costache Negruzzi]]. Anti-unioniștii s-au manifestat atît prin intermediul broșurilor, cît și al periodicelor („Patria”, „Nepărtinitorul”). Aceștia promovau ideea decăderii Moldovei și a [[Iași]]lor, odată cu deplasarea centrului de greutate politic și administrativ spre [[București]]. Mai mult, marginalizarea Moldovei avea să intervină, susțineau ei, și din pricina superiorității numerice a muntenilor față de moldoveni, ce avea să le asigure celor dintîi o mai bună reprezentare în legislativul viitorului stat. Se vorbea despre conflictele din trecut al celor două principate, evocînd, spre exemplu, luptele purtate de [[Ștefan cel Mare]] împotriva muntenilor.


Pe plan politic, stataliștii  au avut, la început, anumite succese, ei reușind, într-o primă fază, să câștige alegerile pentru Divanul [[Ad-hoc]] din Moldova, sprijiniți puternic de caimacamii (locțiitorii domnești) [[Nicolae Vogoride]] și [[Teodor Balș]]. Reușita lor apărea ca una importantă, deoarece Divanul trebuia să se pronunțe cu privire la necesitatea Unirii cu Valahia. Repetarea alegerilor, victoria unioniștilor și, implicit, a principiului Unirii, au marcat, pentru moment, înfrîngerea patriotismului moldovenesc.
Pe plan politic, stataliștii  au avut, la început, anumite succese, ei reușind, într-o primă fază, să câștige alegerile pentru Divanul [[Ad-hoc]] din [[Țara Moldovei|Moldova]], sprijiniți puternic de caimacamii (locțiitorii domnești) [[Nicolae Vogoride]] și [[Teodor Balș]]. Reușita lor apărea ca una importantă, deoarece Divanul trebuia să se pronunțe cu privire la necesitatea unirii cu Valahia. Repetarea alegerilor, victoria unioniștilor și, implicit, a principiului Unirii, au marcat, pentru moment, înfrîngerea patriotismului moldovenesc.


==„A doua mișcare patriotică moldovenească”==
==„A doua mișcare patriotică moldovenească”==
Linia 49: Linia 49:
Revoluția nu este plănuită cum se cuvine, și ocupanții au avut timp să se pregătească. Ridicarea are loc la două luni după ce Cuza fusese silit să abdice și înainte ca prințul [[Carol I al Romîniei|Carol de Hohenzollern]] să sosească la București. Valahia este condusă de o locotenență domnească și în acest moment tocmai are loc întocmirea listelor pentru plebiscitul privind inițiativa de a-i oferi tronul lui Carol.
Revoluția nu este plănuită cum se cuvine, și ocupanții au avut timp să se pregătească. Ridicarea are loc la două luni după ce Cuza fusese silit să abdice și înainte ca prințul [[Carol I al Romîniei|Carol de Hohenzollern]] să sosească la București. Valahia este condusă de o locotenență domnească și în acest moment tocmai are loc întocmirea listelor pentru plebiscitul privind inițiativa de a-i oferi tronul lui Carol.


În acest moment boierii și preoții moldoveni se ridică să-i alunge pe ocupanți și pe slugoii lor. Din păcate slugile Bucureștiului erau multe, ca și acum. Iar patrioții dezbinați și prost organizați. Tot ca și acum.
În acest moment boierii și preoții moldoveni se ridică să-i alunge pe ocupanți lor.


După alungarea lui Cuza de către muntenii ce considerau că rolul iudei ticăloase de a distruge Moldova fusese încheiat și nu mai era nevoie de el, Puterile Garante ale Principalelor cer ca în locul său să fie numit un alt domnitor, dar cu mențiunea că, dacă moldovenii doresc acest lucru, pot să se separe de Valahia. Rețineți aceasta.
După alungarea lui Cuza de către muntenii ce considerau că rolul trădătorilor de a distruge Moldova fusese încheiat și nu mai era nevoie de el, Puterile Garante ale Principalelor cer ca în locul său să fie numit un alt domnitor, dar cu mențiunea că, '''dacă moldovenii doresc acest lucru, pot să se separe de Valahia'''.  


Revoluția din 3 aprilie 1866 se face de către oamenii de rând, boierii moldoveni și clerul ortodox patriot al Moldovei și vehement "antiunionist". Cum este de așteptat, propaganda mincinoasă românoidă încearcă să ascundă dorința firească a moldovenilor de a se elibera și a nu mai fi umiliți și jefuiți de valahi, printr-o inventată intrigă rusească. Cum altfel? Miorița a avertizat, dar degeaba, se vede. Ciobanii muntean și ungurean au înjunghiat moldovanul și strigă "Rusul!". Când moldovenii patrioți au cerut ajutorul tuturor marilor puteri, inclusiv Franța, este de presupus că au cerut și ajutorul Rusiei și al fraților moldoveni din Basarabia. Dar fără îndoială că Rusia nu a oferit ajutor, altfel altul era rezultatul.
Revoluția din 3 aprilie 1866 se face de către oamenii de rînd, boierii moldoveni și clerul ortodox patriot al Moldovei și vehement antiunionist.


Mulți oameni de vază ai Moldovei erau conștienți de nemulțumirile adevărate ale poporului moldovan, apărute în urma lichidării și anexării Moldovei de către Valahia. Desigur, propaganda românoidă a ocupanților lucra și în acest caz prin batjocură și minimizarea luptei moldovenilor asupriți. A. D. Xenopol arăta în «Istoria "românilor"» (ghilimele mele, n.m.) "Mișcarea din Iași însă nu era nici cum pretinde proclamația guvernului (de la București, n.m.) «opera numai a unei cete de perturbatori, a vreo 500 de inși salariați, de către o facțiune compusă din străinii fără căpătâi, din Evrei si din servii casei Roznovanului». Mișcarea era izbucnirea unei nemulțumiri a Iașului ceea ce nu era decât îndestul de firesc, dacă ne gândim la decăderea în care desființarea capitalei adusese pe fostul centru al Moldovei.
Plebiscitul de așa-zisă alegere a lui Carol (totul fiind o mascaradă, Carol fiind singura alegere posibilă) era programat a se ține între 2 si 8 aprilie, prin metoda înscrierii votanților pe liste de semnături la sediile prefecturilor și ale primăriilor. Tabăra luptătorilor pentru eliberarea Moldovei se mobilizează. Planul fiind ca poporul să elibereze clădirile fostei administrații a [[Țara Moldovei|Moldovei]], acum sub controlul ocupanților și al trădătorilor, și să-l proclame pe boierul [[Nicolae Rosetti-Roznovanu|Nicolae Rosetti Roznovanu]] domnitor al Moldovei.
 
Iată și disprețul cu care valahii îmbuibați din jefuirea Moldovei descriu suferința locuitorilor fostei capitale a fostei Moldove: «Închipuiască-și oricine un oraș cu o populațiune de vreo 80-90.000 de locuitori din cari o mare parte Ovrei vagabonzi, venetici din Rusia si Galiția, fără căpătâi, fără meserii, murdari, râioși, păcătoși și lipsiți de orice mijloc de existență (sigur că după ce afacerile s-au prăbușit în Iași, după ce instituțiile au fost desființate sau furate și după ce veniturile Moldovei care până atunci se adunau la Iași au început a fi adunate de București, cea mai mare parte a ieșenilor a ajuns muritoare de foame, n.m.) ; închipuiască-și rămășița, scoțând vreo 2-3.000 de funcționari stăpâni și servi murind de foame în căsuțele lor mizerabile, suferind torturi mai rele decât o mie de morți, din cauza lipsei hranei și a lucrului, din cauza frigului și a boalelor. Nu faci un pas fără a nu da de un cerșetor. Nu este zi în care să nu auzi de o crimă nouă. Închisorile sunt pline cum nu a mai fost. Închisoarea preventivă are 500 de arestați; închisorile prefecturilor (ocupanților n.m.) sunt tixite.
 
Peste acestea holera, tifos și an rău; lipsă absolută de lucru și toate ramurile în care s’ar putea câștiga ceva acaparate de Evrei. Lipsa absolută de credit și de speranță în viitor»”.
 
De observat disprețul la adresa populației Iașiului care avea pe atunci cam aceeași componență etnică precum cea a Cernăuțiului, adică în principal moldovenii și evrei. La data la care Moldova era distrusă de valahi și Iașiul devenea, din capitală de principat, un târg provincial al Bucureștiului, Cernăuțiul era un târgușor ce în schimb tocmai devenise capitala micuțului ducat al Bucovinei, ducat cât două județe, dar care avea autonomie, dietă, buget, guvernator etc. Cu aceeași componență etnică ca și Iasiul, dar Cernăuțiul în cele șase decenii până la 1918 devine o bijuterie de oraș european prosper, în timp ce Iașiul se scufundă, devine o mahala bucureșteană, un prăpădit și prăfuit târg înapoiat dintr-un județ al Valahiei.
 
Iată ce înseamnă să fii prost, iată la ce duce sminteala românismului anti moldovenesc.
 
Plebiscitul de așa-zisă alegere a lui Carol (totul fiind o mascaradă, Carol fiind singura alegere posibilă) era programat a se ține între 2 si 8 aprilie, prin metoda înscrierii votanților pe liste de semnături la sediile prefecturilor și ale primăriilor. Tabăra luptătorilor pentru eliberarea Moldovei se mobilizează. Planul fiind ca poporul să elibereze clădirile fostei administrații a Moldovei, acum sub controlul ocupanților și al trădătorilor, și să-l proclame pe boierul Nicolae Rosetti Roznovanu domnitor al Moldovei.


În Iași încep acțiunile de stradă, la care vin cetățeni cu pancarte pe care sunt scrise mesaje împotriva ocupanților munteni: „Valahi, duceți-vă de unde ați venit!” ori „Vrem să ne conducem singuri!”. Se vorbește despre „libertate“ și despre „dictatura de la București“. Moldovenii sunt chemați să se ridice la luptă, pentru că au devenit colonia Munteniei.
În Iași încep acțiunile de stradă, la care vin cetățeni cu pancarte pe care sunt scrise mesaje împotriva ocupanților munteni: „Valahi, duceți-vă de unde ați venit!” ori „Vrem să ne conducem singuri!”. Se vorbește despre „libertate“ și despre „dictatura de la București“. Moldovenii sunt chemați să se ridice la luptă, pentru că au devenit colonia Munteniei.


Cu doar trei zile înaintea plebiscitului, partida patrioților moldoveni se pune în mișcare. Personalitatea aleasă să fie în fruntea Moldovei este Nicolae Rosetti Roznovanu din una dintre cele mai ilustre familii moldovenești. Nerușinata propagandă românoidă mincinoasă, pentru a arunca în ridicol acel dramatic episod al luptei moldovenești pentru independență, încearcă să-l portretizeze pe tânărul Rosetti Roznovanu ca pe o caricatură care nu știa sa vorbească "românește" (???). Se prea poate că nu recunoștea porecla odioasă de "românește" dată limbii moldovenești. În vârstă de 24 de ani, Nicolae Rosetti Roznovanu era absolvent al Universității din Paris, unde studiase dreptul, și era judecător la Tribunalul din Iași.
Cu doar trei zile înaintea plebiscitului, partida patrioților moldoveni se pune în mișcare. Personalitatea aleasă să fie în fruntea Moldovei este Nicolae Rosetti Roznovanu din una dintre cele mai ilustre familii moldovenești.


Pe 29 martie 1866, în ziua când trebuie întocmite listele electorale, patrioții moldoveni se află în sala de ședințe a Primăriei Iași. Se dovedește că votul pentru independența Moldovei are o covârșitoare susținere.
Pe 29 martie 1866, în ziua când trebuie întocmite listele electorale, patrioții moldoveni se află în sala de ședințe a Primăriei Iași. Se dovedește că votul pentru independența Moldovei are o covîrșitoare susținere.


În colegiul electoral din Iași sunt doar 800 de votanți, deoarece pe atunci votau numai cei bogați, dar pe lista mișcării pentru independență se strâng peste 2.000 de semnături! Cei veniți resping alegerea lui Carol și vor domn separat, băștinaș, pentru Moldova. De altfel prin asta moldovenii respectau învoiala dată Moldovei de marile puteri garante pentru a-și alege propriul domn.
În colegiul electoral din Iași sunt doar 800 de votanți, deoarece pe atunci votau numai cei bogați, dar pe lista mișcării pentru independență se strâng peste 2.000 de semnături! Cei veniți resping alegerea lui Carol și vor domn separat, băștinaș, pentru Moldova. De altfel prin asta moldovenii respectau învoiala dată Moldovei de marile puteri garante pentru a-și alege propriul domn.


În schimb valahii și iudele românoide nu dorm și se pregătesc a înăbuși în sânge încărcarea moldovenilor de a se elibera.
În schimb valahii nu dorm și se pregătesc a înăbuși în sînge încărcarea moldovenilor de a se elibera.


Pe 2 aprilie, o delegație a poporului moldovan se duce la palatul familiei Rosetti Roznovanu (actuala clădire a primăriei orașului bucureștean Iași) și solicită ca Nicolae să accepte tronul Moldovei. Cum e de așteptat, românii batjocoresc, cum le este obiceiul, acele momente, caricaturizându-l pe tânărul judecător Nicolae Rosetti Roznovanu, ca pe un retardat ținut sub fusta mamei pe care ar fi chemat-o Marghiolița și Nicolae fiind numit Nunuță. Chiar dacă acesta ar fi fost numele lui de alint din copilărie, dar cu ce drept acești mahalagii, recunoscuți pentru gurile lor murdare, își permit să numească o personalitate a Iașului de atunci, provenind dintr-o veche și mare familie, cu numele lui familial de alint?
Pe 2 aprilie, o delegație a poporului moldovan se duce la palatul familiei Rosetti Roznovanu și solicită ca Nicolae să accepte tronul Moldovei. Nicolae acceptă alegerea lui ca domn al Moldovei de către reprezentanții poporului moldovenesc.


Poate lui Carol i se spunea de către părinți Cuculeț când era mic, dar asta nu dă dreptul străinilor, și mai ales unor nimeni, să-l numească așa, mai ales la maturitate. În sfârșit, de la ticăloși nu ai cum aștepta altceva. Pe mama lui, o mare frumusețe a Iașiului, o chema Maria, născută Ghica Comănești, dintr-o altă mare familie de boieri ai Moldovei. Dar trecem peste obișnuitele murdării ale românilor. Nicolae acceptă alegerea lui ca domn al Moldovei de către reprezentanții poporului moldovenesc.
A doua zi, pe 3 aprilie se alătură revoluției și Biserica Moldovei în frunte cu Mitropolitul Calinic Miclescu. În curtea Mitropoliei se adună o mare de oameni. În fața acestora, Înalt Preasfințitul Calinic Miclescu îl aduce pe noul domnitor al Moldovei Nicolae Roznovanu care ține o cuvîntare. La sfârșitul discursului, încep a se trage clopotele pentru a ridica oamenii din Iași. Mesajul de la Mitropolie pune în mișcare preoții și călugării din oraș și în scurt timp în tot Iașiul se aud clopotele bisericilor. Populația începe iasă pe străzi.


A doua zi, pe 3 aprilie se alătură revoluției și Biserica Moldovei în frunte cu Mitropolitul Calinic Miclescu. În curtea Mitropoliei se adună o mare de oameni. În fața acestora, Înalt Preasfințitul Calinic Miclescu îl aduce pe noul domnitor al Moldovei Nicolae Roznovanu care ține o cuvântare. Aici sursele românoide sunt cu totul de neîncredere. Sper că pe undeva se mai află mărturii cinstite și detaliate despre discursul ultimului domn al Moldovei. Sursele românoide pretind că ar fi spus "Jos Unirea! Trăiască revoluția moldovenească! Rușii vor fi aici în câteva ore să ne ajute!”. Cum românoizii se folosesc de baubaul rusesc la orice pas, am serioase dubii că Nicolae ar fi spus asta despre ruși. Mai ales de fapt rușii nici nu aveau de gând să intervină cumva, și Nicolae nu ar fi spus asta fără a se baza pe nimic. Dacă rușii ar fi avut de gând să intervină, ocupanții valahi ar fi fost fugăriți până la București sau mai departe. Dar chiar și singuri, dacă nu ar fi fost dezbinați și slăbiți de iudele zombate în ideologia românismului anti moldovenesc și nu ar fi avut atâția demoralizați de către propaganda ocupanților printre ei, moldovenii tot ar fi reușit să alunge ocupanții și să salveze Moldova.
Mitropolitul Miclescu în fruntea populației adunate la Mitropolie se îndreaptă către Palatul Administrativ, fostul Palat Domnesc al Moldovei, actualul "Palat al Culturii". De la tribună, ține un discurs vehement, le spune miilor de credincioși Dumnezeu nu vrea anexarea Moldovei de către Valahia și că această "unire" este contra firii. Îi afurisește pe ocupanții valahi pe care-i numește venetici străini de neamul moldovenilor și de țara moldovenească.
 
La sfârșitul discursului, încep a se trage clopotele pentru a ridica oamenii din Iași. Mesajul de la Mitropolie pune în mișcare preoții și călugării din oraș și în scurt timp în tot Iașiul se aud clopotele bisericilor. Populația începe să iasă pe străzi.


Mitropolitul Miclescu în fruntea populației adunate la Mitropolie se îndreaptă către Palatul Administrativ, fostul Palat Domnesc al Moldovei, actualul "Palat al Culturii". De la tribună, ține un discurs vehement, le spune miilor de credincioși că Dumnezeu nu vrea anexarea Moldovei de către Valahia și că această "unire" este contra firii. Îi afurisește pe ocupanții valahi pe care-i numește venetici străini de neamul moldovenilor și de țara moldovenească.
După ce prin discursul său ridică spiritele revoluționarilor moldoveni, Mitropolitul Calinic și soborul de preoți se pune în fruntea oamenilor și iese în stradă. Fluturînd crucile, preoții pornesc spre Palatul Administrativ, ce pînă cu 7 ani în urmă fusese Palatul Domnesc al Moldovei, urmați de marea de oameni gata să alunge pe ocupanți. Se scandează "Jos Unirea!" și lozinci patriotice moldovenești. Este invocat Dumnezeu și în paralel se strigă insulte către membrii Locotenenței Domnești de la București și la adresa muntenilor.


După ce prin discursul său ridică spiritele revoluționarilor moldoveni, Mitropolitul Calinic și soborul de preoți se pune în fruntea oamenilor și iese în stradă. Fluturând crucile, preoții pornesc spre Palatul Administrativ, ce până cu 7 ani în urmă fusese Palatul Domnesc al Moldovei, urmați de marea de oameni gata să alunge pe ocupanți. Se scandează "Jos Unirea!" și lozinci patriotice moldovenești. Este invocat Dumnezeu și în paralel se strigă insulte către membrii Locotenenței Domnești de la București și la adresa muntenilor.
Se alătură marii boieri patrioți moldoveni: cneazul Constantin Moruzi, Teodor Lățescu și Neculai Ceaur Aslan. Printre ei și [[Ion Creangă]].


Li se alătură marii boieri patrioți moldoveni: cneazul Constantin Moruzi, Teodor Lățescu și Neculai Ceaur Aslan. Propagandistul românoid, pretins istoric, A. D. Xenopol spune că nucleul dur al acestei mulțimi ar fi fost alcătuit din mercenari străini evrei (?) și oamenii boierului Nicolae Roznovanu. Nerușinarea românoidă nu are limite cât timp toate figurile mari cunoscute ce au participat sunt ale boierilor și preoților moldoveni. Printre ei și Ion Creangă.
În fața Palatului Administrativ din Iași, revoluționarii dau peste armata valahă. La scurt timp, clădirea e luată cu asalt, trupele valahe, deschid focul și începe bătălia. Revoluționarii moldoveni folosesc și ei arme de foc, bîte și pietre din pavaj pentru a lovi în escadronul de cavalerie valah, care șarjează în ei cu săbiile. Moldovenii ridică o baricadă pentru ai opri pe valahi. De pe acoperișurile caselor, revoluționarii aruncă cu cărămizi și ce mai găsesc la îndemînă. Pe ferestre oamenii varsă apă clocotită peste trupe.


În fața Palatului Administrativ din Iași, revoluționarii dau peste armata de ocupație. La scurt timp, clădirea e luată cu asalt, trupele de ocupație deschid focul și începe bătălia. Revoluționarii moldoveni folosesc și ei arme de foc, bâte și pietre din pavaj pentru a lovi în escadronul de cavalerie al ocupanților, care șarjează în ei cu săbiile. Moldovenii ridică o baricadă pentru a opri hoarda invadatoare. De pe acoperișurile caselor, revoluționarii aruncă în capetele slugoilor ocupației cu cărămizi și ce mai găsesc la îndemână. Pe ferestre oamenii varsă apă clocotita peste trupele ce urmau ordinele slugoilor Bucureștiului.
Mitropolitul Calinic, aflat in frunte, a fost prins între răsculați și trupele valahe și este rănit. Va fi salvat de un anume Inge Rober, un negustor de tutun.  


Mitropolitul Calinic, aflat in frunte, a fost prins între răsculați și trupele de ocupație și este rănit. Va fi salvat de un anume Inge Rober, un negustor de tutun. Unele detalii ale luptei, din perspectiva ocupanților, se pot găsi în memoriile sergentului valah Grigore N. Ionașcu, din Brăila, trimis de ocupanții din București la luptele din 3 aprilie 1866 pentru a înăbuși în sânge revoluția moldovenilor.
Unele detalii ale luptei, din perspectiva valahilor, se pot găsi în memoriile sergentului valah Grigore N. Ionașcu, din Brăila, trimis la luptele din 3 aprilie 1866 pentru a înăbuși în sînge revoluția moldovenilor.


După lupte grele cu revoluționarii, iuda Lascăr Catargiu, membru al Locotenenței Domnești, dă ordin armatei să restabilească "ordinea", adică ocupația, cu orice preț. Cu alte cuvinte fără nici o grijă de a cruța civilii ieșeni și proprietatea publică și privată din Iași. De notat că familia Catargiu, de origine greacă este din hoarda adusă în Moldova de ungro-vlahul Radu Mihnea, fiul lui Mihnea Turcitul. Deși aflată de pe la 1600 pe pământ moldovenesc, și deci împământenită de multă vreme, Catargii aveau încă rubedenii din clanul Catargiu în Valahia și, după cum vedem, cel puțin unii dintre ei nu erau nicidecum loiali Moldovei.
După lupte grele cu revoluționarii, [[Lascăr Catargiu]], membru al Locotenenței Domnești, dă ordin armatei să restabilească ordinea cu orice preț.


Cavaleriștii susținuți de un detașament de jandarmi trag în plin. Toți cei care făceau paravan baricadei au căzut. După a doua salvă, ocupanții valahi s-au repezit la atac cu baionetele la arme și abia cu mare greutate au izbutit să ocupe baricada, conform amintirilor aceluiași sergent valah Grigore N. Ionașcu din memoriile sale scrise in 1910 – „Dupa 45 de ani. Mișcarea separatistă de la Iași“. Obișnuita culme a obrăzniciei valahe, patrioții moldoveni fiind numiți separatiști de către acești invadatori. Se vede că Moldova era, după ei, pământ al ungro-vlahilor, iar dorința firească a băștinașilor moldoveni de a scăpa de ocupanți era "separatism".
Cavaleriștii susținuți de un detașament de jandarmi trag în plin. Toți cei care făceau paravan baricadei au căzut. După a doua salvă, ocupanții valahi s-au repezit la atac cu baionetele la arme și abia cu mare greutate au izbutit să ocupe baricada, conform amintirilor aceluiași sergent valah Grigore N. Ionașcu din memoriile sale scrise in 1910 – „Dupa 45 de ani. Mișcarea separatistă de la Iași“. Obișnuita culme a obrăzniciei valahe, patrioții moldoveni fiind numiți separatiști de către acești invadatori. Se vede că Moldova era, după ei, pământ al ungro-vlahilor, iar dorința firească a băștinașilor moldoveni de a scăpa de ocupanți era "separatism".


Luptele au mai continuat apoi, mult timp, peste tot prin Iași. „Străzile erau înțesate de numeroase bande mai mari sau mai mici, compuse din greci înarmați cu iatagane, din pădurarii lui Roznovanu și din derbedeii orașului, care se împotriveau apărându-se cu cuțite lungi și arme de foc“, scria aceleași ticălos din trupele de ocupație, adică valahul brăilean Grigore N. Ionașcu, în cartea mai sus-amintită. E o regulă la ocupanții ticăloși, că rezistența băștinașilor e numită banditism sau terorism. Apoi de observat șmecheria valahă care încearcă să sugereze că revoluționarii nu ar fi fost băștinașii moldoveni sau cetățenii de rând, ci "niște greci" sau "derbedei".
Luptele au mai continuat apoi, mult timp, peste tot prin Iași. „Străzile erau înțesate de numeroase bande mai mari sau mai mici, compuse din greci înarmați cu iatagane, din pădurarii lui Roznovanu și din derbedeii orașului, care se împotriveau apărându-se cu cuțite lungi și arme de foc“, scria Grigore N. Ionașcu.
 
A doua zi, într-o cronică a evenimentelor, în publicația ocupanților „Vocea Națională“ se scria, printre altele: „(…) Un omu pusu de preoți rusofili (rusofili, cum altfel de la vocea românoidă a ocupanților, n.m.) trăgea totu mereu clopotul celu mare a Mitropoliei ca de focu. De doue ori cavaleria mătură strada cea mare până la colțul caselor lui Neuschotz, arestând pe ori cine se împotrivea și ducendu’l la gardă, de doue ori plebea se readună din casele lui Roznovanu și din Mitropolie. A treia oară în fine în urma cavaleriei se aședă și infanteria de stradă, unu peletonu străbătu în casa lui Roznovanu, în capul loru Vasiliu Pilatu, și arestă acolo pe D. Nicolae Roznovanu, Ceaur Aslan, pe Teodor Lățescu și pe advocatul Panaite Christea. (…)“.
 
Iată cum Iacob Negruzzi, un românoid, de o rea credință rară chiar și printre românoizi, descrie acele evenimente:
 
"În curtea Mitropoliei o mare mulțime de oameni adunată asculta un discurs violent al lui Theodor Boldur Lățescu, care, urcat pe o masă, le vorbea despre drepturile Moldovei, îi ațâța la împotrivire fățișă și îi îndemna să urmeze pe Mitropolitul lor. Când acesta ieși în ograda bisericei, gloata de afară îl înconjură unindu-se cu aceea ce venea din biserică, și-l împinse spre Curtea domnească. Ajungând cu mare alai, și în sunetul clopotelor în mijlocul pieței palatului, poporul dădu de o companie de soldați sub comanda locotenentului-colonel N. Schiletti (culmea, tatăl acestuia era fruntaș în mișcarea patriotică moldovenească n.m.)
 
Soldații se opriră în fața unei așa îmbulzeli, căci fără a se face uz de armele de foc nu se mai putea înainta. Publicul luă această oprire drept un semn de slăbiciune. Mai mulți tineri din (înalta, n.m.) societate, amestecați cu poporul, printre care Theodor Lățescu, Costică Aslan, și chiar soția acestuia, frumoasa Eugenia – cu capul gol și un trandafir roșu în păr –, îndemna poporul să înainteze contra soldaților, care n-ar îndrăzni – ziceau ei – să dea în frații lor moldoveni. [...]
 
În sfârșit veni din partea Locotenenței domnești (organul de ocupație, n.m.) mult așteptatul ordin de a face foc. Se zice că Dimitrie Sturdza ar fi obținut și comunicat acel ordin lui Carp, care împreună cu dr. Davila l-ar fi transmis colonelului (valah n.m.) Cornescu, comandantul garnizoanei, care și acesta îl comunică formal lui Schiletti. Întâi Schiletti puse să tragă câteva salve în aer, pe care publicul, încurajat fiind de mai multe persoane ce se găseau pe balcon în palatul Roznovanu, le primi cu hohote de râs, apoi în mijlocul sunetului clopotului Mitropoliei, ce răspândea spaima până în mahalalele cele mai depărtate și făcu să se adune și mai mult public, se trase în grămadă și mai multe persoane căzură. Lupta urmă puțin timp sub îndemnul lui Theodor Lățescu, care, legat la cap ca și cum ar fi fost rănit și cu un pistol în mână, îndemna și încuraja pe răzvrătiți. Se dăduse ordin ca și cavaleria să șarjeze de la Copou în jos pentru ca astfel să se ia poporul din două părți. La început însă încercarea cu cavaleria nu fu fericită, căci mulțimea prinsese a ridica o baricadă în dreptul stradei Primăriei, unde caii și călăreții cădeau unii peste alții, iar răzvrătiții se năpusteau asupra celor căzuți cu ciomege și-i loveau. De la o vreme însă, făcând și cavaleria întrebuințare de pistoalele lor și rănind și ucigând în dreapta și în stânga, rezistență serioasă nu mai putea fi și cei mai mulți din răsculați fugiră în toate părțile; câți scăpară fură prinși cu grămada și închiși într-o mare manejă militară de scânduri, ce era lângă Curtea domnească, sub paza maiorului
 
Panu, tatăl lui Gheorghe Panu."
 
Ușurința cu care revoluția moldovenească din 1866 a fost înfrântă de câteva corpuri de armată controlate de ocupanți și de numeroșii lor slugoi, arată naivitatea moldovenilor, care nu s-au organizat corespunzător și nu luat în serios, și nici acum nu iau, pericolul și viclenia "frățiorilor". Asta amintește și de ușurința cu care românii vor ocupa Chișinăul în 1918, armata moldovenească fiind trimisă într-o altă direcție de către trădătorul Pântea.
 
Cam așa a fost totuși jalnicul sfârșit al statalității moldovenești. După 500 de ani în care moldovenii au apărat-o cu arma în mâini în fața unor superputeri ale vremurilor precum Imperiul Otoman, Hoarda de Aur, Polonia-Lituania, Ungaria și Imperiul Habsburgic. De multe ori aceste puteri năvălind în Moldova împreună, temându-se, pe bună dreptate, de puterea moldovenilor. Statalitatea moldovenească va fi lichidată totuși. Și de catre cine? Nu de vreo superputere, ci de niște nimeni, niște râsuri, dar ajutați de mișei, de cozile de topor românoide, "unioniste".
 
În urma luptelor din 3 aprilie 1866, s-au înregistrat numeroase victime. Bilanțul a rămas controversat. A. D. Xenopol vorbește despre doi morți printre militari și 15 printre revoluționari dar și zeci de răniți. Mihai Dimitri Sturdza vorbește despre 6 morți între trupele de ocupație și peste 100 de "răsculați". Istoricul român Alex Mihai Stoenescu a consultat documentele din arhivele militare românești și a găsit un bilanț total de peste 300 de morți!


Astăzi nu există la Iași nici măcar un monument al acestor jertfe pentru libertatea Moldovei, nici memoria nu li se păstrează. Ieșenii ridică monumente doar ocupanților, călăilor, iudelor precum Cuza și făuritorilor urinii (da, "urinii", așa a declarat caricatura de primar român al Iașiului românit). Iar urmașii îndobitociți, în rânjetele valahilor, joacă "hora unirii" peste martirii uitați ai Iașiului și Moldovei.
A doua zi, într-o cronică a evenimentelor, în „Vocea Națională“ se scria, printre altele: „(…) Un omu pusu de preoți rusofili trăgea totu mereu clopotul celu mare a Mitropoliei ca de focu. De doue ori cavaleria mătură strada cea mare pînă la colțul caselor lui Neuschotz, arestînd pe ori cine se împotrivea și ducendu’l la gardă, de doue ori plebea se readună din casele lui Roznovanu și din Mitropolie. A treia oară în fine în urma cavaleriei se aședă și infanteria de stradă, unu peletonu străbătu în casa lui Roznovanu, în capul loru Vasiliu Pilatu, și arestă acolo pe D. Nicolae Roznovanu, Ceaur Aslan, pe Teodor Lățescu și pe advocatul Panaite Christea. (…)“.


Cei mai mulți lideri ai revoluției sunt arestați, dar sunt și unii care scapă. Cneazul Constantin Moruzi reușește să fugă din Iași peste graniță. Mitropolitul Calinic care a participat la lupte alături de ceilalți revoluționari și fusese rănit, este, se pare, apărat chiar de către Ion Creangă, care la acea vreme era diacon.
Iată cum Iacob Negruzzi descrie acele evenimente:


Ulterior, ocupanții îl vor și suspenda din scaunul de mitropolit pe Calinic, chiar dacă acesta a fost nevoit să se umilească în față călăilor și să ceară "iertare". Iată "unirea": soarta mitropolitului Moldovei ajunge a fi decisă la București, de către ocupanții bucureșteni. După venirea lui Carol, domnitorul își va incepe mandatul cu un act de clemență, de fapt șiretenie, grațiindu-i pe capii revoluției moldovenești inclusiv pe Calinic, obținând prin aceasta liniștirea revoluționarilor moldoveni care pe atunci deja înțeleseseră că Moldova era pierdută definitiv.
"În curtea Mitropoliei o mare mulțime de oameni adunată asculta un discurs violent al lui [[Teodor Boldur-Lățescu|Theodor Boldur Lățescu]], care, urcat pe o masă, le vorbea despre drepturile Moldovei, îi ațîța la împotrivire fățișă și îi îndemna urmeze pe Mitropolitul lor. Cînd acesta ieși în ograda bisericei, gloata de afară îl înconjură unindu-se cu aceea ce venea din biserică, și-l împinse spre Curtea domnească. Ajungînd cu mare alai, și în sunetul clopotelor în mijlocul pieței palatului, poporul dădu de o companie de soldați sub comanda locotenentului-colonel N. Schiletti.


Observați cât cinism, un venetic abia venit din Germania și instalat la București, acordă "clemență" unui băștinaș moldovan get beget a cărui vină era faptul că a încercat lupte pentru salvarea baștinei lui, a Moldovei. Să fii iertat de un străin nou venit pentru că ți-ai aparat pământul natal... Ar fi și cum eu m-aș duce acum să fiu rege la Madrid și să-i acord clemență catalanului Puignemont.
Soldații se opriră în fața unei așa îmbulzeli, căci fără a se face uz de armele de foc nu se mai putea înainta. Publicul luă această oprire drept un semn de slăbiciune. Mai mulți tineri din (înalta) societate, amestecați cu poporul, printre care Theodor Lățescu, Costică Aslan, și chiar soția acestuia, frumoasa Eugenia – cu capul gol și un trandafir roșu în păr –, îndemna poporul înainteze contra soldaților, care n-ar îndrăzni – ziceau ei – să dea în frații lor moldoveni. [...]


Pseudo istoricul românoid A. D. Xenopol încearcă zadarnic să mistifice acea revoluție înfrântă a moldovenilor. „(…) Bine înțeles făptuitorii mișcării căutară mai târziu să-i dee alta înfățișare decât acea pe care o avea în adevăr. Ei pretindeau că voiseră să facă numai o manifestare contra celor doi munteni: Ștefan Golescu prefectul județului Iași și I. Cornescu, colonelul comandant al garnizoanei (de ocupație, n.m.), precum și în contra subsemnărei plebiscitului privitor la principele Carol de Hohenzollern, subsemnare ce se făcea la Palatul administrativ și că «guvernanții nu s’au sfiit a alerga, în numele libertății, în numele naționalității, la plumb, la baionetă și la calomniile cele mai ridicule, pentru a înnăbuși manifestarea dorințelor unei populațiuni întregi». Cu toate aceste, din rostirile scrise ale altor capi ai mișcărei și anume din acele ale supusului rus, cneazul Constantin Moruzi, se poate vedea că adevărata cauza a mișcărei era sfărâmarea unirei."
În sfîrșit veni din partea Locotenenței domnești mult așteptatul ordin de a face foc. Se zice Dimitrie Sturdza ar fi obținut și comunicat acel ordin lui Carp, care împreună cu dr. Davila l-ar fi transmis colonelului  Cornescu, comandantul garnizoanei, care și acesta îl comunică formal lui Schiletti. Întîi Schiletti puse să tragă cîteva salve în aer, pe care publicul, încurajat fiind de mai multe persoane ce se găseau pe balcon în palatul Roznovanu, le primi cu hohote de rîs, apoi în mijlocul sunetului clopotului Mitropoliei, ce răspîndea spaima pînă în mahalalele cele mai depărtate și făcu să se adune și mai mult public, se trase în grămadă și mai multe persoane căzură. Lupta urmă puțin timp sub îndemnul lui Theodor Lățescu, care, legat la cap ca și cum ar fi fost rănit și cu un pistol în mînă, îndemna și încuraja pe răzvrătiți. Se dăduse ordin ca și cavaleria să șarjeze de la Copou în jos pentru ca astfel să se ia poporul din două părți. La început însă încercarea cu cavaleria nu fu fericită, căci mulțimea prinsese a ridica o baricadă în dreptul stradei Primăriei, unde caii și călăreții cădeau unii peste alții, iar răzvrătiții se năpusteau asupra celor căzuți cu ciomege și-i loveau. De la o vreme însă, făcînd și cavaleria întrebuințare de pistoalele lor și rănind și ucigînd în dreapta și în stînga, rezistență serioasă nu mai putea fi și cei mai mulți din răsculați fugiră în toate părțile; cîți scăpară fură prinși cu grămada și închiși într-o mare manejă militară de scînduri, ce era lîngă Curtea domnească, sub paza maiorului Panu, tatăl lui Gheorghe Panu."


Sigur că da, pentru că nu era nici un fel de "unire" ci o barbară ocupație, pe care austriecii nu și-au permis-o în Bucovina, ce a primit statutul de ducat autonom cu parlament propriu (Dieta Bucovinei) guvernator civil ales de locuitorii Bucovinei, legi proprii, venituri proprii, buget, simboluri naționale proprii. Și astfel Bucovina a înflorit. Și de asemenea rușii nu și-au permis-o în Basarabia, care de asemenea avea autonomie ca oblastie, apoi ca gubernie, cu legislativ propriu (Adunarea Deputaților Nobilimii din Basarabia), simboluri naționale proprii, legi proprii, venituri, buget etc. În schimb, fostul Principat al Moldovei nu doar că nu a avut nimic, a fost total lichidat, teritoriul fiind organizat ca județe ale Valahiei, cu atât mai grav cu cât Moldova existase ca stat timp de 500 de ani, dar nu i s-a permis de către acești călăi nici măcar cea mai mică autonomie. A fost suprimare totală, de unde până atunci Moldova avusese domn, guvern, parlament, ministere, venituri, armată, granițe, vămi, flotă, steaguri, stemă, a ajuns o fundatură de o înapoiere și săracie cumplite.
Ușurința cu care revoluția moldovenească din 1866 a fost înfrîntă de cîteva corpuri de armată controlate valahi, arată naivitatea moldovenilor, care nu s-au organizat corespunzător.


Continuăm cu aiurelile pseudo istoricului românoid Xenopol:
În urma luptelor din 3 aprilie 1866, s-au înregistrat numeroase victime. Bilanțul a rămas controversat. A. D. Xenopol vorbește despre doi morți printre militari și 15 printre revoluționari dar și zeci de răniți. Mihai Dimitri Sturdza vorbește despre 6 morți între trupele de ocupație și peste 100 de "răsculați". Istoricul romîn Alex Mihai Stoenescu a consultat documentele din arhivele militare romînești și a găsit un bilanț total de peste 300 de morți!


"Unirea era urgisită în ea însăși, pentru a desface Moldova ca Principat separat (separat cum a fost dintotdeauna n.m.), și a pune în capul ei pe boierul Roznovanu. Lucrul reieșea destul de limpede din un loc înfocat ale aceleiași scrisori, în care patima covârșește prudența rostirilor: «Să nu credeți, zise Principele Moruzi, că ați sfârșit lupta sângeroasă. Eu vă spun că nici nu a început. Credeți că veți putea săvârși crima ce se numește "unire" (ghilimele mele, n.m.) credeți că ea va putea avea viață? Nu, nu, niciodată! S’a schimbat persoana fără a se schimba sistema. Ați făcut să înțeleagă moldovanul ce-i rămâne de așteptat de la unire.


== Bibliografie ==
Cei mai mulți lideri ai revoluției sînt arestați, dar sînt și unii care scapă. Cneazul Constantin Moruzi reușește să fugă din Iași peste graniță. Mitropolitul Calinic care a participat la lupte alături de ceilalți revoluționari și fusese rănit, este, se pare, apărat chiar de către Ion Creangă, care la acea vreme era diacon.
*[http://www.cotidianul.ro/index.php?id=44&art=8452&cHash=eda4b9f98b „Jos Bucureștiul! Jos Cuza!”, Cotidianul 23 ianuarie 2006. Un articol de Matei Filimon].
*Adrian Cioflâncă, ''Naționalism și parohialism în competiție. Note pe marginea dezbaterilor politice privind unirea Principatelor Române'', în vol. ''Vârstele Unirii. De la unitatea etnică la conștiința națională'', coord. Dumitru Ivănescu, Cătălin Turliuc, Florin Cântec, Iași, 2001.
*Mihai Cojocariu, ''Partida națională și constituirea statului român (1856 - 1859)'', Iași, 1995.
*A. D. Xenopol, ''Domnia lui Cuza-Vodă'', Iași, 1903.


==Note==
Ulterior, ocupanții îl vor și suspenda din scaunul de mitropolit pe Calinic, chiar dacă acesta a fost nevoit să se umilească și să ceară "iertare". După venirea lui Carol, domnitorul își va incepe mandatul cu un act de clemență, grațiindu-i pe capii revoluției moldovenești inclusiv pe Calinic, obținînd prin aceasta liniștirea revoluționarilor moldoveni care pe atunci deja înțeleseseră că Moldova era pierdută definitiv.
<references />


==Legături externe==
==Legături externe==

Versiunea curentă din 22 august 2024 08:39

Steagul Moldovei (1834—1861)
Așezarea Moldovei (1812—1861) în Europa

Lua error: Cannot create process: proc_open(/dev/null): Failed to open stream: Operation not permitted Mișcarea anti-unionistă din Moldova sau (Mișcarea pentru reîntregirea pamînturilor istorice ale Moldovei) a fost o mișcare politică de opoziție față de unirea cu Valahia, motivată prin tradiția diferită a celor două țări, dar, mai ales, prin argumente de ordin practic. Mișcarea antiunionistă din Moldova s-a dezvoltat începând din 1856 și s-a manifestat în special în 1859.

„Prima mișcare patriotică moldovenească”

Mișcarea anti-unionistă din Moldova s-a dezvoltat începînd din 1856, în contextul luptei pentru unirea Principatelor. Printre principalii săi exponenți au fost Nicolae Istrati, Gheorghe Asachi și Costache Negruzzi. Anti-unioniștii s-au manifestat atît prin intermediul broșurilor, cît și al periodicelor („Patria”, „Nepărtinitorul”). Aceștia promovau ideea decăderii Moldovei și a Iașilor, odată cu deplasarea centrului de greutate politic și administrativ spre București. Mai mult, marginalizarea Moldovei avea să intervină, susțineau ei, și din pricina superiorității numerice a muntenilor față de moldoveni, ce avea să le asigure celor dintîi o mai bună reprezentare în legislativul viitorului stat. Se vorbea despre conflictele din trecut al celor două principate, evocînd, spre exemplu, luptele purtate de Ștefan cel Mare împotriva muntenilor.

Pe plan politic, stataliștii au avut, la început, anumite succese, ei reușind, într-o primă fază, să câștige alegerile pentru Divanul Ad-hoc din Moldova, sprijiniți puternic de caimacamii (locțiitorii domnești) Nicolae Vogoride și Teodor Balș. Reușita lor apărea ca una importantă, deoarece Divanul trebuia să se pronunțe cu privire la necesitatea unirii cu Valahia. Repetarea alegerilor, victoria unioniștilor și, implicit, a principiului Unirii, au marcat, pentru moment, înfrîngerea patriotismului moldovenesc.

„A doua mișcare patriotică moldovenească”

După unire, în 1862, statul romîn a fost organizat după principiile unei centralizări excesive. Atît din punct de vedere instituțional, cît și economic, Moldova a cunoscut o perioadă de puternic declin, sensibilă mai ales în vechea ei capitală, orașul Iași. Lipsa unor căi de comunicație eficiente (căi ferate, o rețea puternică de șosele) dusese la izolarea Moldovei. Viața socială și culturală ieșeană intrase în declin. Redistribuirea veniturilor bugetare era mai degrabă favorabilă noii capitale și instituțiilor sale. În acest context, stataliștii moldoveni au început din nou să se manifeste.

Pentru a reduce din impactul decăderii Iașiului, deputatul Cazimir, din Dorohoi, propune pe 18 februarie 1862 ca Înalta Curte de Casație să fie stabilită la Iași, pînă cînd se vor înființa căile ferate care vor lega Bucureștiul de fosta capitală a Moldovei. Propunerea este supusă la vot pe 9 martie în parlamentul de la București (cel moldovenesc fusese deja lichidat) dar este respinsă cu 52 voturi contra. Printre cei care se opun, se numără chiar și unioniști din deja fostă Moldovă, aceștia explicînd că ar fi foarte "nepractică" o asemenea hotărîre.

La Iași, refuzul e privit ca pe încă o dovadă că romînii și unioniștii tratează Moldova ca pe un teritoriu cucerit. Patrioții moldoveni încep a se mobiliza. Un număr important de fruntași ai mișcării de luptă pentru eliberarea Moldovei, numiți "separatiști", îi trimit deputatului Cazimir o scrisoare prin care-i arată sprijinul. Au loc manifestații de stradă, iar portretele trădătorilor Mihail Kogălniceanu și Anastasie Panu sînt arse. Celor doi li se transmite că „întru cît au trădat cauza Iașiului, Ieșenii niciodată nu-i vor mai alege ca deputați“.

Fostul fruntaș al unioniștilor, Constantin Rolla, cel în casa căruia s-a ținut conspirația din 2 ianuarie 1859 și care a condus ultima ședință a "Partidei Naționale", din noaptea de 4/5 ianuarie 1859, a schimbat taberele, devenind acum independist. El face o petiție pe care o trimite prin județele Moldovei, să fie semnată de moldovenii care se opun unirii. Generalul Balș (din marea și vechea familie moldovenească Balș) își pune casa la dispoziție, pentru ca ieșenii interesați să vină să semneze.

Nicolae Vogoride, locțiitorul domnesc în Moldova, îi scrie ambasadorului că "Unirea" va nimici drepturile Moldovei și el nu ar putea consimți în timpul guvernării sale să se piardă și să se desființeze acele drepturi în favoarea Valahiei.

Ambasadorul Otoman la Londra, îi răspunde descriind ce era acea "Partidă Națională: "Să scapi această frumoasă țară (Moldova) de pericolele în care vor să o arunce niște trădători nerușinați și nevrednici de numele de moldoveni, care, pentru interese și recompense materiale, merg cu răutatea lor pînă acolo, încît vor să transforme Moldova, patria lor, într-o simplă provincie a Valahiei și, sub pretextul numelui "mitologic" de Romînia, vor să reducă Moldova și pe moldoveni în starea Irlandei și a irlandezilor".

De notat că la acea dată Irlanda gemea sub jugul Angliei, irlandezii fiind supuși genocidului fizic și cultural, fiind împrăștiați în lume și pierzîndu-și limba lor națională.

Ambasadorul, mai departe, îl încurajează pe caimacamul Vogoride care "îşi va face numele ilustru în Europa, iubit în Moldova, demn de a fi pronunțat de către generațiile viitoare ale patriei moldovenești”, dacă va împiedica planurile trădătoare "acțiunile ticăloase" ale acelora care "nu roșesc a se numi Partid Național - căci cum se poate numi partid național o cabală care vrea robirea patriei? În Valahia da, se poate numi așa, pentru că “tinde la mărirea patriei" (adică la mărirea Valahiei) dar în Moldova, din același motiv, ar trebui să se numească "partid antinaţional", întrucît "singurul partid național în Moldova este partidul potrivnic Unirii".


O corespondență din (deja fosta) Moldova publicată de ziarul „Romînul“, ediția 28 septembrie 1862, descrie felul în care patrioții moldoveni expun acțiunile anti-moldovenești ale ocupanților de la București și necazurile materiale ce s-au abătut asupra moldovenilor și cum asta îi ridică pe oameni la luptă împotriva ocupației.

„Nu este de negat că guvernele care s’au succes dela 24 Ianuarie au făcut cu știință sau pe neștiutele numai fapte de acele care puteau fi exploatate de reacțiune contra unirei. Loviturile date fostei capitale a Moldovei sunt grele și profunde. I s’a redus la nulă, cînd nu i s’a închis chiar cu totul, calea de progresare. [...] Cu strămutarea școalei militare la București, s’a obrintit și mai rău buba. Părinții nemulțămiți, profesorii lăsați pe pavea, în timpul când se grămădeau toate nevoile iernei. Brutarii, măcelarii, băcănii loviți în micile lor interese; toți strigă. Ce știe pietrarul, tâmplarul, din ce cauză e silit să moară de foame, lipsit fiind de lucru? De-alde autorii petiției le spun că unirea e de vina, și ei strigă: jos Unirea“.

Sigur că dispariția instituțiilor de stat și a zecilor de mii de slujbe, plecarea boierilor la București, unde vor risipi banii adunați de pe moșiile din Moldova, colectarea veniturilor fostei Moldove la București, toate acestea au produs o catastrofă economică, ruinarea și dispariția clasei de mijloc moldovenești, Iașiul ajungînd un tîrg prăfuit, un fel de sat mai mare.

În această situație începe a fi amestecată și opinia publică din Europa. În țările Europei erau încă forțe de oameni cu capul pe umeri care se opuneau pseudo imperialistelor ideologii naționaliste de pe continent, iar opoziția față de lichidarea și anexarea Moldovei de către Valahia atrage atenția. Cu alte cuvinte opinia europeană înțelegea că entități viclene precum Valahia se folosesc de nou apărutele ideologii naționaliste pentru a cuceri alte țări și popoare.

În Franța apărea ziarul „Le France“ care, printre altele, se împotrivea lichidării vechilor state italiene și germane. În mod evident, mesajul patrioților moldoveni găsește ecou în această redacție. Un grup de moldoveni publică în ziarul parizian o scrisoare către deputații din Parlamentul de la București (deja parlamentul din Iași nu mai exista, fiind lichidat), în care expun lichidarea și anexarea Moldovei și arată că situația moldovenilor este teribilă: „Unirea este serios compromisă; nimene nu o va putea tăgădui; și în adevăr este aceasta o "unire"? Oare prin unire am înțeles noi, și cu noi toți unioniștii cei mai înfocați, o centralizare a administrației statului; centralizare care atrage totul la ea, răpind fiecărei autorități a țării (adică a Moldovei) orice inițiativă? Sau se poate numi unire această absorbire a puterilor care restrînge și înghite pînă și stabilimentele de instrucție și de utilitate publică și le duce cu dînsa la București?”.

Articolul găsește un larg ecou în presa europeană. „Le Pays“ scrie că „acest document nu confirmă decît prea mult ceea ce am aflat, prin scrisorile noastre particulare, despre starea de neliniște a spiritelor și asupra gravității situațiunii în Principate“.

Deși acceptă că situația este gravă, alte ziare consideră că această ocupație jefuitoare trebuie acceptată ca pe o jertfă. „Le Siecle“ atrage atenția că „unirea celor doua principate nu s-a putut face fără jertfe, care nu lipsesc la toate prefacerile de acest fel.

La trei ani după "unire" dezvoltarea Moldovei nu doar că depindea de mila valahilor, dar era chiar împiedicată de aceștia.

Revoluția din 3/15 aprilie 1866

Marele moment în care patrioții moldoveni se hotărăsc să se ridice pentru a rupe jugul în care au fost băgați de către ocupanți și "unioniști" din (deja fosta) Moldova are loc la 3 aprilie 1866.

Revoluția nu este plănuită cum se cuvine, și ocupanții au avut timp să se pregătească. Ridicarea are loc la două luni după ce Cuza fusese silit să abdice și înainte ca prințul Carol de Hohenzollern să sosească la București. Valahia este condusă de o locotenență domnească și în acest moment tocmai are loc întocmirea listelor pentru plebiscitul privind inițiativa de a-i oferi tronul lui Carol.

În acest moment boierii și preoții moldoveni se ridică să-i alunge pe ocupanți lor.

După alungarea lui Cuza de către muntenii ce considerau că rolul trădătorilor de a distruge Moldova fusese încheiat și nu mai era nevoie de el, Puterile Garante ale Principalelor cer ca în locul său să fie numit un alt domnitor, dar cu mențiunea că, dacă moldovenii doresc acest lucru, pot să se separe de Valahia.

Revoluția din 3 aprilie 1866 se face de către oamenii de rînd, boierii moldoveni și clerul ortodox patriot al Moldovei și vehement antiunionist.

Plebiscitul de așa-zisă alegere a lui Carol (totul fiind o mascaradă, Carol fiind singura alegere posibilă) era programat a se ține între 2 si 8 aprilie, prin metoda înscrierii votanților pe liste de semnături la sediile prefecturilor și ale primăriilor. Tabăra luptătorilor pentru eliberarea Moldovei se mobilizează. Planul fiind ca poporul să elibereze clădirile fostei administrații a Moldovei, acum sub controlul ocupanților și al trădătorilor, și să-l proclame pe boierul Nicolae Rosetti Roznovanu domnitor al Moldovei.

În Iași încep acțiunile de stradă, la care vin cetățeni cu pancarte pe care sunt scrise mesaje împotriva ocupanților munteni: „Valahi, duceți-vă de unde ați venit!” ori „Vrem să ne conducem singuri!”. Se vorbește despre „libertate“ și despre „dictatura de la București“. Moldovenii sunt chemați să se ridice la luptă, pentru că au devenit colonia Munteniei.

Cu doar trei zile înaintea plebiscitului, partida patrioților moldoveni se pune în mișcare. Personalitatea aleasă să fie în fruntea Moldovei este Nicolae Rosetti Roznovanu din una dintre cele mai ilustre familii moldovenești.

Pe 29 martie 1866, în ziua când trebuie întocmite listele electorale, patrioții moldoveni se află în sala de ședințe a Primăriei Iași. Se dovedește că votul pentru independența Moldovei are o covîrșitoare susținere.

În colegiul electoral din Iași sunt doar 800 de votanți, deoarece pe atunci votau numai cei bogați, dar pe lista mișcării pentru independență se strâng peste 2.000 de semnături! Cei veniți resping alegerea lui Carol și vor domn separat, băștinaș, pentru Moldova. De altfel prin asta moldovenii respectau învoiala dată Moldovei de marile puteri garante pentru a-și alege propriul domn.

În schimb valahii nu dorm și se pregătesc a înăbuși în sînge încărcarea moldovenilor de a se elibera.

Pe 2 aprilie, o delegație a poporului moldovan se duce la palatul familiei Rosetti Roznovanu și solicită ca Nicolae să accepte tronul Moldovei. Nicolae acceptă alegerea lui ca domn al Moldovei de către reprezentanții poporului moldovenesc.

A doua zi, pe 3 aprilie se alătură revoluției și Biserica Moldovei în frunte cu Mitropolitul Calinic Miclescu. În curtea Mitropoliei se adună o mare de oameni. În fața acestora, Înalt Preasfințitul Calinic Miclescu îl aduce pe noul domnitor al Moldovei Nicolae Roznovanu care ține o cuvîntare. La sfârșitul discursului, încep a se trage clopotele pentru a ridica oamenii din Iași. Mesajul de la Mitropolie pune în mișcare preoții și călugării din oraș și în scurt timp în tot Iașiul se aud clopotele bisericilor. Populația începe să iasă pe străzi.

Mitropolitul Miclescu în fruntea populației adunate la Mitropolie se îndreaptă către Palatul Administrativ, fostul Palat Domnesc al Moldovei, actualul "Palat al Culturii". De la tribună, ține un discurs vehement, le spune miilor de credincioși că Dumnezeu nu vrea anexarea Moldovei de către Valahia și că această "unire" este contra firii. Îi afurisește pe ocupanții valahi pe care-i numește venetici străini de neamul moldovenilor și de țara moldovenească.

După ce prin discursul său ridică spiritele revoluționarilor moldoveni, Mitropolitul Calinic și soborul de preoți se pune în fruntea oamenilor și iese în stradă. Fluturînd crucile, preoții pornesc spre Palatul Administrativ, ce pînă cu 7 ani în urmă fusese Palatul Domnesc al Moldovei, urmați de marea de oameni gata să alunge pe ocupanți. Se scandează "Jos Unirea!" și lozinci patriotice moldovenești. Este invocat Dumnezeu și în paralel se strigă insulte către membrii Locotenenței Domnești de la București și la adresa muntenilor.

Se alătură marii boieri patrioți moldoveni: cneazul Constantin Moruzi, Teodor Lățescu și Neculai Ceaur Aslan. Printre ei și Ion Creangă.

În fața Palatului Administrativ din Iași, revoluționarii dau peste armata valahă. La scurt timp, clădirea e luată cu asalt, trupele valahe, deschid focul și începe bătălia. Revoluționarii moldoveni folosesc și ei arme de foc, bîte și pietre din pavaj pentru a lovi în escadronul de cavalerie valah, care șarjează în ei cu săbiile. Moldovenii ridică o baricadă pentru ai opri pe valahi. De pe acoperișurile caselor, revoluționarii aruncă cu cărămizi și ce mai găsesc la îndemînă. Pe ferestre oamenii varsă apă clocotită peste trupe.

Mitropolitul Calinic, aflat in frunte, a fost prins între răsculați și trupele valahe și este rănit. Va fi salvat de un anume Inge Rober, un negustor de tutun.

Unele detalii ale luptei, din perspectiva valahilor, se pot găsi în memoriile sergentului valah Grigore N. Ionașcu, din Brăila, trimis la luptele din 3 aprilie 1866 pentru a înăbuși în sînge revoluția moldovenilor.

După lupte grele cu revoluționarii, Lascăr Catargiu, membru al Locotenenței Domnești, dă ordin armatei să restabilească ordinea cu orice preț.

Cavaleriștii susținuți de un detașament de jandarmi trag în plin. Toți cei care făceau paravan baricadei au căzut. După a doua salvă, ocupanții valahi s-au repezit la atac cu baionetele la arme și abia cu mare greutate au izbutit să ocupe baricada, conform amintirilor aceluiași sergent valah Grigore N. Ionașcu din memoriile sale scrise in 1910 – „Dupa 45 de ani. Mișcarea separatistă de la Iași“. Obișnuita culme a obrăzniciei valahe, patrioții moldoveni fiind numiți separatiști de către acești invadatori. Se vede că Moldova era, după ei, pământ al ungro-vlahilor, iar dorința firească a băștinașilor moldoveni de a scăpa de ocupanți era "separatism".

Luptele au mai continuat apoi, mult timp, peste tot prin Iași. „Străzile erau înțesate de numeroase bande mai mari sau mai mici, compuse din greci înarmați cu iatagane, din pădurarii lui Roznovanu și din derbedeii orașului, care se împotriveau apărându-se cu cuțite lungi și arme de foc“, scria Grigore N. Ionașcu.

A doua zi, într-o cronică a evenimentelor, în „Vocea Națională“ se scria, printre altele: „(…) Un omu pusu de preoți rusofili trăgea totu mereu clopotul celu mare a Mitropoliei ca de focu. De doue ori cavaleria mătură strada cea mare pînă la colțul caselor lui Neuschotz, arestînd pe ori cine se împotrivea și ducendu’l la gardă, de doue ori plebea se readună din casele lui Roznovanu și din Mitropolie. A treia oară în fine în urma cavaleriei se aședă și infanteria de stradă, unu peletonu străbătu în casa lui Roznovanu, în capul loru Vasiliu Pilatu, și arestă acolo pe D. Nicolae Roznovanu, Ceaur Aslan, pe Teodor Lățescu și pe advocatul Panaite Christea. (…)“.

Iată cum Iacob Negruzzi descrie acele evenimente:

"În curtea Mitropoliei o mare mulțime de oameni adunată asculta un discurs violent al lui Theodor Boldur Lățescu, care, urcat pe o masă, le vorbea despre drepturile Moldovei, îi ațîța la împotrivire fățișă și îi îndemna să urmeze pe Mitropolitul lor. Cînd acesta ieși în ograda bisericei, gloata de afară îl înconjură unindu-se cu aceea ce venea din biserică, și-l împinse spre Curtea domnească. Ajungînd cu mare alai, și în sunetul clopotelor în mijlocul pieței palatului, poporul dădu de o companie de soldați sub comanda locotenentului-colonel N. Schiletti.

Soldații se opriră în fața unei așa îmbulzeli, căci fără a se face uz de armele de foc nu se mai putea înainta. Publicul luă această oprire drept un semn de slăbiciune. Mai mulți tineri din (înalta) societate, amestecați cu poporul, printre care Theodor Lățescu, Costică Aslan, și chiar soția acestuia, frumoasa Eugenia – cu capul gol și un trandafir roșu în păr –, îndemna poporul să înainteze contra soldaților, care n-ar îndrăzni – ziceau ei – să dea în frații lor moldoveni. [...]

În sfîrșit veni din partea Locotenenței domnești mult așteptatul ordin de a face foc. Se zice că Dimitrie Sturdza ar fi obținut și comunicat acel ordin lui Carp, care împreună cu dr. Davila l-ar fi transmis colonelului Cornescu, comandantul garnizoanei, care și acesta îl comunică formal lui Schiletti. Întîi Schiletti puse să tragă cîteva salve în aer, pe care publicul, încurajat fiind de mai multe persoane ce se găseau pe balcon în palatul Roznovanu, le primi cu hohote de rîs, apoi în mijlocul sunetului clopotului Mitropoliei, ce răspîndea spaima pînă în mahalalele cele mai depărtate și făcu să se adune și mai mult public, se trase în grămadă și mai multe persoane căzură. Lupta urmă puțin timp sub îndemnul lui Theodor Lățescu, care, legat la cap ca și cum ar fi fost rănit și cu un pistol în mînă, îndemna și încuraja pe răzvrătiți. Se dăduse ordin ca și cavaleria să șarjeze de la Copou în jos pentru ca astfel să se ia poporul din două părți. La început însă încercarea cu cavaleria nu fu fericită, căci mulțimea prinsese a ridica o baricadă în dreptul stradei Primăriei, unde caii și călăreții cădeau unii peste alții, iar răzvrătiții se năpusteau asupra celor căzuți cu ciomege și-i loveau. De la o vreme însă, făcînd și cavaleria întrebuințare de pistoalele lor și rănind și ucigînd în dreapta și în stînga, rezistență serioasă nu mai putea fi și cei mai mulți din răsculați fugiră în toate părțile; cîți scăpară fură prinși cu grămada și închiși într-o mare manejă militară de scînduri, ce era lîngă Curtea domnească, sub paza maiorului Panu, tatăl lui Gheorghe Panu."

Ușurința cu care revoluția moldovenească din 1866 a fost înfrîntă de cîteva corpuri de armată controlate valahi, arată naivitatea moldovenilor, care nu s-au organizat corespunzător.

În urma luptelor din 3 aprilie 1866, s-au înregistrat numeroase victime. Bilanțul a rămas controversat. A. D. Xenopol vorbește despre doi morți printre militari și 15 printre revoluționari dar și zeci de răniți. Mihai Dimitri Sturdza vorbește despre 6 morți între trupele de ocupație și peste 100 de "răsculați". Istoricul romîn Alex Mihai Stoenescu a consultat documentele din arhivele militare romînești și a găsit un bilanț total de peste 300 de morți!


Cei mai mulți lideri ai revoluției sînt arestați, dar sînt și unii care scapă. Cneazul Constantin Moruzi reușește să fugă din Iași peste graniță. Mitropolitul Calinic care a participat la lupte alături de ceilalți revoluționari și fusese rănit, este, se pare, apărat chiar de către Ion Creangă, care la acea vreme era diacon.

Ulterior, ocupanții îl vor și suspenda din scaunul de mitropolit pe Calinic, chiar dacă acesta a fost nevoit să se umilească și să ceară "iertare". După venirea lui Carol, domnitorul își va incepe mandatul cu un act de clemență, grațiindu-i pe capii revoluției moldovenești inclusiv pe Calinic, obținînd prin aceasta liniștirea revoluționarilor moldoveni care pe atunci deja înțeleseseră că Moldova era pierdută definitiv.

Legături externe