Frunză

Frunza este un organ vegetativ al plantei, ale cărui funcții principale sunt fotosinteza, schimbul de gaze și transpirația. Reprezintă o expansiune laterală a tulpinii cu creştere limitată, simetrie bila­terală şi durată scurtă de viaţă. Are două feţe: superioară sau ventrală (orientată spre axul tulpinii) şi inferioară - dorsală (orientată opus). Frunzele, spre deosebire de rădăcină și tulpină, au dimensiuni mai mici, dar prin numărul lor mare acoperă o suprafață extinsă. Frunza s-a adaptat pentru a îndeplini și alte funcții nespecifice, cum ar fi: reproducția vegetativă, apărarea, depozitarea substanțelor de rezervă, și suportul plantelor. Dimensiunea frunzelor variază în funcție de specie, de la cîțiva milimetri sau centimetri pînă la cîțiva metri. Cele mai mari frunze sunt întîlnite la palmierul din Brazilia, Raphia taedigera, care poate atinge o lungime de 20 metri și o lățime de 10-12 metri.

Aproape toate frunzele plantelor vegeteză o perioadă limitată de timp, după care cad de pe tulpină. O excepție remarcabilă este Welwitschia mirabilis, care își păstrează frunzele pe toată durata vieții, adică mai mult de o sută de ani, acestea crescînd continuu datorită existenței unui meristem apical la baza frunzelor. Plantele care au frunze pe tot parcursul anului sunt numite veșnic verzi, și printre ele se numără copaci, arbuști și ierburi. Deși denumirea indică faptul că aceste frunze trăiesc aparent „etern”, ele sunt înlocuite treptat cu frunze mai tinere. În regiunile temperate, plantele veșnic verzi își păstrează frunzele în timpul iernii, dar încep să cadă treptat primăvara.

Morfologia frunzei

Părţile componente ale unei frunze sunt: limbul, pețiolul și teaca. Limbul reprezintă partea principală și, de obicei, cea mai mare a unei frunze e plat, verde și străbătut de numeroase nervuri. Caracteristicile morfologice specifice limbului, utilizate pentru determinarea speciilor de plante, sunt: configurația limbului, forma vîrfului limbului, forma bazei limbului, forma marginii limbului, gradul de păroșenie, culoarea limbului, și tipul de nervațiune al limbului.

Configurația limbului

Configurația limbului este foarte diversă și derivă din unele forme geometrice de bază, ținînd cont de raportul dintre lungimea și lățimea limbului, precum și de locul de intersecție al acestora. Deosebim următoarele tipuri de configurație:

• Aciculară: limbul este îngust și rigid, specific coniferelor, ca la pinul de pădure (Pinus sylvestris) și bradul (Abies alba). (1)
• Liniară: lungimea depășește mult lățimea, iar marginile sunt aproape paralele, ca la ghiocel (Galanthus nivalis), brîndușa de toamnă (Colchicum autumnale), și multe specii din familia Poaceae; la rozmarin (Rosmarinus officinalis) - liniar-lanceolată. (2)
• Ovat-lanceolată: lungimea limbului este de 2-3 ori mai mare decît lățimea, ca la lăcrămioară (Convallaria majalis). (3)
• Lanceolată: diametrul mare este de 3-4 ori mai lung decît cel mic, iar limbul este ascuțit atît la vîrf, cît și la bază (pătlagina îngustă - Plantago lanceolata, salcie - Salix alba); la cătina albă (Hippophae rhamnoides) - îngust lanceolată. (4)
• Eliptică: limbul amintește o elipsă cu vîrful și baza ascuțite (pătlagina mare - Plantago major, maghiran - Majorana hortensis). (5)
• Romboidală: cele două diagonale pot fi egale sau inegale, iar pețiolul se prinde de partea terminală a diagonalei mari. (6)
• Circulară: configurația unui cerc (plopul tremurător - Populus tremula). (7)
• Ovată sau ovală: amintește forma unui ou, ca la frunza de păr (Pyrus communis). (8)
• Spatulată: limbul cu vîrful rotunjit, iar baza îngustată de-a lungul pețiolului, amintind o spatulă, ca la bănuței (Bellis perennis). (9)
• Obovată: invers ovată, intersecția celor două diametre are loc în partea superioară a limbului (la strugurii ursului - Arctostaphylos uva-ursi, dracilă - Berberis vulgaris). (10)
• Peltată: asemănătoare unui scut aproape circular, cu pețiolul prins aproape de centrul limbului, ca la conduraș (Tropaeolum majus) și ricin (Ricinus communis). (11)
• Sagitată: cu vîrful ascuțit și baza adîncită în formă de unghi, ca la săgeata apei (Sagittaria sagittifolia) și hrișcă (Fagopyrum esculentum). (12)
• Cordiformă (cordată): asemănătoare unei inimi, cu baza în formă de inimă, ca la teiul pucios (Tilia cordata). (13)
• Reniformă: asemănătoare unui rinichi, ca la pochivnic (Asarum europaeum). (14)
• Hastată: în formă de cazma, cu baza prevăzută cu două urechiușe aproape orizontale, ca la măcriș (Rumex acetosa) și măcriș mărunt (Rumex acetosella). (15)

Nervaţiunea frunzei

Reprezintă totalitatea fasciculelor conducătoare liber-lemnoase care străbat limbului foliar. Nervura frunzei asigură circulația sevei brute și elaborate, conferind totodată rigiditate limbului. În general, nervațiunile sunt mai proeminente pe partea inferioară a limbului. După gradul de ramificare, grosimea și poziția lor în limb, se disting nervuri principale, secundare, terțiare etc. Nervura principală este mult mai groasă și are o poziție mediană. De la ea derivă nervurile secundare și terțiare.

După modul de ramificare a nervurilor deosebim frunze cu nervaţiune:

• uninervă (A)
• dichotomică (B)
• penată (C)
• palmată (D)
• paralelă (E)
• arcuată (F)

Frunze compuse

În cazul în care pe un pețiol comun, denumit rachis, sunt dispuse mai multe lamine, numite foliole, iar fiecare foliolă dezvoltă pețiolul său propriu, se deosebesc frunzele compuse.

După modul de inserare a foliolelor pe rachis, se deosebesc frunzele compuse: Pinate - foliolele sunt dispuse pe rachis, la intervale regulate, formînd o structură asemănătoare unei pene. Palmate - foliolele sunt atașate la un punct comun la capătul rachisului, formînd o structură asemănătoare unei palme.

Frunzele pinat-compuse pot fi:

• Paripenat-compuse - cînd foliolele sunt dispuse simetric pe rachis, formînd o structură uniformă. Exemple sunt alunele de pămînt (Arachis hypogaea) și Cassia acutifolia.
• Imparipenat-compuse - cînd foliolele sunt dispuse pe rachis în mod simetric, dar în vîrf se găsește o foliolă nepereche. Exemple sunt măceșul (Rosa canina) și salcîmul (Robinia pseudacacia).
• Dublu-pinată-compuse - cînd foliolele sunt dispuse pe un rachis de ordinul II, care la rîndul său este atașat pe rachisul de ordinul I (rachis principal). Exemple sunt glădița (Gleditsia triacanthos).

Frunzele palmat-compuse au întotdeauna un număr impar de foliole, care sunt de obicei inegale ca mărime și inserate la același nivel pe rachis. La plante precum Potentilla reptans, numărul foliolelor este 5, iar la castanul sălbatic (Aesculus hippocastanum) - 7 foliole. În cazul foliolelor în număr de trei, cum ar fi la fasole (Phaseolus vulgaris), soia (Glycine max) și fragii de pădure (Fragaria vesca), frunzele sunt numite trifoliate.

Frunze metamorfozate

ca urmare a adaptării frunzelor la condițiile de viață specifice plantei apar metamorfozările foliare, care îndeplinesc diverse roluri fiziologice. În urma metamorfozelor foliare, se deosebesc următoarele tipuri de frunze:

• Protectoare - frunze adaptate pentru a proteja plantele de factori externi, cum ar fi prădătorii sau condițiile meteorologice adverse (Berberis vulgaris).
• Agățătoare - frunze care se transformă în structuri capabile să se agațe de suporturi, ajutînd plantele să se urce sau să se sprijine (Pisum sativum).
• Plutitoare - frunze adaptate pentru a pluti pe suprafața apei, asigurînd accesul la lumină și oxigen (Nuphar luteum).
• Reduse - frunze care au fost micșorate sau modificate pentru a reduce pierderile de apă sau pentru a îmbunătăți alte funcții (Equiseium arvense).
• Insectivore - frunze adaptate pentru a prinde și a digera insecte, oferind plantei nutrienți suplimentari (g. Urticularia).
• Cu rol de depozitare - frunze care au evoluat pentru a stoca substanțe nutritive sau apă (Aloe).

• 
  Frunze protectoare, Dracilă (Berberis vulgaris)
• 
  Frunze agățătoare, Mazăre (Pisum sativum)
• 
  Frunze plutitoare, Nufăr (Nuphar luteum)
• 
  Frunze reduse, Coada calului (Equiseium arvense)
• 
  Frunze insectivore, Drosera (Drosera capensis)
• 
  Frunze cu rol de depozitare, Aloe (Aloe vera)

Bibliografie

• Calalb T., Bodrug M. Botanica Farmaceutică. Chişinău, 2009
• Билич Г.Л., Крыжановский В.А. Биология. Полный курс. В 3-х т. 2002